Obiective turistice

Izvoarele minerale, din zonă, au o compoziție diversă și sunt indicate în tratarea afecțiunilor gastro-duodenale, diabet și diverse forme de reumatism.
Primul întreprinzător care a pus în valoare calitatea apelor a fost Gică Brăneanu, ajuns avocat la Ploiești. Era nepot al localnicului Petre Georgescu și fusese crescut de acesta. După ce a luat probe de apă și le-a dus la expoziția internațională de la Paris, unde a obținut premiul I și medalia de aur, avocatul a deschis în „punctul Puturosu” un stabiliment balnear. Era o clădire din lemn, care avea la etaj 8 camere luminate cu petromax și la parter 4 cabine de baie. Apa se încălzea cu lemne. Datorită calității excepționale a apei, afacerea a fost profitabilă și a functionat din 1927 și până la inceputul celui de-al Doilea Război Mondial. În anul 1939 o alunecare de teren a rupt casa. „Rămăsurile” le-au luat Drăgnestii de la Bozioru, ca foști administratori. La ei s-ar afla și medalia de la Paris.

 

Cele mai interesante obiective istorice de pe teritoriul comunei sunt vestigiile rupestre de la Nucu – Aluniș (Peștera, Scaunele lui Negru Vodă, Peștera lui Dionisie Torcătorul, Bisericuța lui Iosif).

 

Peștera a fost folosită ca locuință și lăcaș cu funcții magico – religioase în preistorie. Pereții sunt o „adevărată arhivă istorică și de artă” datorită reprezentărilor de pe aceștia. S-a folosit tehnica inciziei și a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Grafitele redau arme: vârfuri de lănci, de săgeți (sulițe) cu sau fără tijă (coadă de lemn), pumnale, dar și alte semne specifice artei rupestre preistorice, cu similitudini în țară (Basarabi, Clisura Dunării) sau în străinătate (Spania, Franța, Italia – arcul cu săgeata gata să plece, pentagrama, mâna dreaptă, diverse figuri antropomorfe, unghiuri, triunghiuri, alte figuri geometrice, scara cu trepte în x, litera H cu brațele unite în x, pomi etc.). Peste acestea, care sunt preistorice și majoritare, s-au suprapus altele din feudalism: cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă sau litere chirilice, ani etc.

În urma analizei vestigiilor s-au identificat 3 perioade de locuire:

• sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului (2000-1200 î.H.), când comunitățile culturale locale de tip Monteoru și cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei și al încrederii omului cu armă în forța sa;
• Hallsttat-ul târziu, sfârșitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.H.), mânuitorii pumnalelor akinakes fiind geto-dacii;
• epoca feudală (sec. XIII-XIX), incizii făcute de călugări sihastri si din sec. al XVII-lea, de închinătorii Schitului rupestru Profiru amenajat aici. 

 

Doar enumerarea perioadelor evidențiază o impresionantă continuitate de locuire și face din Peșteră un monument excepțional. Istoricii și teologii susțin că Peștera arată că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând „o zonă sacră”, unde se adorau armele, apa și soarele. Ulterior au devenit „patria” asceților geto-daci, care în „epoca martirilor” le-au cedat „misionarilor veniți din părțile Ciliciei” și asceților creștini, ca apoi să se închege aici „cea mai puternică vatră sihăstrească, după Dacia Pontică (Dobrogea)”.

 

Scaunele lui Negru Vodă se află cu 50 de m mai sus. În spatele acestora se află Peștera Mică, care nu prezintă urme de locuire. Curentul din interior și hornul ascendent din fund presupun comunicarea cu vârful stâncii, sugerând un posibil refugiu.

 

Peștera lui Dionisie Torcătorul. Pintenul terminal îngropat în pământ și bolovanii seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea și ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV. Spre a ajunge în „buncărul” lui Dionisie nu cobori, ci urci cu scara care se putea ridica. Are vizibilitate asupra Văii Bordeiului, semănând cu Ghereta și putând fi un altar audian. Amenajarea ca locuință (chilie) de schimnic este altă etapă de locuire, când tavanul și pereții au fost lutuiți. Are lăcașuri pentru fixat patul, masa și un război de țesut vertical. În altă etapă i s-a săpat spre nord un altar, iar lângă stâncile de jos s-au ridicat chilii de lemn. Dionisie, care i-a dat numele, a locuit-o în sec. al XIX-lea; priceput la tors și țesut, s-a retras și a murit la Schitul Cheia.

 

Bisericuța lui Iosif este cea mai mare dintre bisericuțele în piatră de la Nucu. Săpată într-o stâncă uriașă, se conservă ca la început, cu intrarea în trepte precis tăiate. Dispusă pe direcția Sud – Nord, are la mijloc o usoară gâtuire explicabilă prin compartimentarea inițială în 2 încăperi sau prin săparea în 2 etape. Pentru „îndulcirea” condițiilor de locuit, i s-a pus dușumea, iar pereții au fost umpluți cu lut. Fumul din prima încăpere iesea pe un horn ingenios. A doua încăpere (bisericuța) are altarul spre nord, cu nișe și un lăcaș pentru icoana hramului. La mijloc este o fereastră. Pentru protejarea intrării și a ferestrei împotriva scurgerilor de pe stâncă s-au săpat șanțuri în arc frânt (bolta gotică, sec. al XIVlea). Deasupra intrării este incizat un pește, simbol paleo-creștin. Bisericuței i s-a adăugat un pridvor de lemn. Urmele grinzilor acoperișului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuță, probabil cea a mânăstirii Ioan Bogoslov. Datarea așezării în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea Sf. Gheorghe.

 

Pe teritoriul comunei se află și alte puncte de interes:

 

Sarea Pinului – Zona în care sătenii au decopertat pământul și au dat de un depozit de sare naturală, din care luau bolovani pentru vite, pentru murături, etc.

 

Resturi de cărămidă si dărâmături din biserica de zid a Mânăstirii Pinu, atestată în sec. al XVI-lea. Lăcașul inițial (schit) fusese ctitorit de boiernașii din Sărata. Adevăratul ei ctitor a fost Matei Basarab. Pisania12, adevărată operă de artă, având în centru stema țării Românești și la colțuri simbolurile celor 4 evangheliști executate în relief plat, se păstrează la Muzeul Național de Istorie a României.

 

Biserica din Pinu construită la 1872. Bârnele de lemn așezate pe fundație de piatră au fost îmbrăcate la exterior cu șipci ca parchetul, lăcuite cu ulei de in, care dau lăcașului un plăcut aspect. Are pridvor închis, pronaos cu 2 turnulețe pătrate, naos cu „sâni”, cu turlă octogonală deasupra și altar decrosat. Interesul ei constă și în păstrarea de la fostul schit a unui stâlp de ancadrament pentru ușă sau fereastră din piatră sculptată și a vechii mese a altarului, picior și față tot din piatră, fixată în curte.

 

Biserica Sf. Voievozi din Satul Râu, inclusă pe lista patrimoniului cultural național. Râu este satul moșnenilor Râureni, desprinși din Scăieni în sec. al XVII-lea. Biserica, certificatul de naștere a satului, datează din 1784 și are un plan dreptunghiular simplu, cu pridvor închis și cu absida altarului decroșată. În stânga, acesta are lângă perete o absidiolă ca o cutie poștală – proscomidia. Inițial pridvorul era deschis, pe stâlpi, dar a fost închis spre a mări lăcașul. Deasupra naosului, în pod, se înalță o boltă centrală pe nervuri cu 8 laturi încheiată cu icoana rotundă a Pantocratorului, care a fost arsă de turci la 1821. Locuitorii au salvat ceea ce se putea și au înălțat alta în anul 1832. Devenită neîncăpătoare, în 1855 se mărește
închizând pridvorul. Pe nadă s-au așezat turlele false. Istoria lăcașului „se citește” după forma și mărimea bârnelor exterioare. Are pictură pe foi de tablă, executată de pictorul D. Aldescu în anii 1910-1912.

Sunt valoroase și icoanele pe lemn de pe pereți și cele 4 din josul tâmplei. Icoane cu titluri și teme similare sunt în biserica Petrăchești, pe Valea Slănicului. Cărți vechi: „Penticostar”, Buc., 1800, „Evhologhion”, 1808, „Evanghelie”, Buda, 1812, „Triod”, 1816, „Apostol”, Buc., 1820, „Molitvednic bogat”, Buzău, 1835 ș.a.; toate în Col. muzeală a Bisericii Bozioru.

Babele de la Ulmet. Reprezintă o formațiune de 3 – 4 stânci în formă de ciuperci, dintre care două sunt îngemănate. Având o compoziție nisipoasă la bază și mai dură spre vârf, au fost modelate sub acțiunea erozivă a agenților naturali (vântul, ploaia, etc.), fiind asemănătoare cu Babele din Bucegi.

 

Biserica Nașterea Maicii Domnului din Bozioru de Sus. Prin vechime, forma și soluțiile arhitectonice este o construcție ecleziastică de o importanță excepțională, vechi monument istoric. Prima biserică fusese ridicată, în acelasi loc, în anul 1595. Între 1700 – 1701 obștea a înălțat alta, mai jos, pe locul amintit de o cruce. Pe la 1774 este reparată, mărită și mutată mai sus. Până în ziua de azi a suferit mai multe intervenții. S-au făcut și extinderi spre vest prin închiderea pridvoarelor pe stâlpi (ultima între
1852-1855). Din bârne de stejar prinse la colțuri „în coadă de rândunică”, are plan dreptunghiular simplu, cu altar nedecrosat în 5 laturi. Inițial n-a avut turlă, iar în prezent are una pătrată pe pronaos. Este cea mai veche formă a bisericii de lemn și predominantă în România, întâlnită pe întreaga arie de formare a poporului român, cu mare densitate în zonele creștinismului primar. Persistența acestui plan arhaic se poate explica prin preluarea lui de la bisericuțele săpate în piatră. Prin acesta, modestul lăcaș aparține „stilului balcanic de bază” al bisericii de lemn.

Biserica Sf. Nicolae din Satul Văvălugi (monument istoric). Construită în 1814, cu sprijinul călugărilor de la Găvanele, a fost arsă la 1821 și refăcută în 1832 de credincioși, preotul Zaharia și monahul Ghedeon. Tâmpla și – parțial – pictura au fost executate cu banii starețului Bonifatie de la Găvanele. A fost mărită de 2 ori, ultima dată în anii 1909-1910. La partea adăugată, pictura pe tablă a fost executată de D. și Al. Aldescu. Este compartimentată atipic: dreptunghiul longitudinal reprezintă biserica veche, al doilea dreptunghi, transversal, reprezintă prime extensie, iar pridvorul închis, cu intrare la sud, ultimul adaos. Toate arată că biserica din Văvălugi și cea din Scăieni „aduc noi argumente ale diversității în unitate a
construcției bisericilor de lemn”.

Biserica de lemn a fostei mânăstiri Găvanele, azi biserică de mir, hram Adormirea, Sf. Elefterie și Sf. Nicolae. Mânăstirea este atestată la începutul sec. al XVII-lea, iar în anul 1741 boierii Greceni au închinat-o Episcopiei Buzăului. Fiind un asezământ important, cu peste 40 de călugări, în anul 1789 Mihail Suțu a ridicat o biserică de zid, călugării beneficiind de scutiri și privilegii. În 1802 biserica a fost dărâmată de un cutremur. Un an mai târziu s-a început construirea bisericii de lemn, pe care a terminat-o de pictat în
anul 1810 Gavril Andronescu din Sibiciu de Jos. Desi a supraviețuit secularizării, la finele sec. al XIX-lea biserica era în ruină și a fost desființată în anul 1903, ultimii 6 călugări fiind mutați la Schitul Găvanu, pe Valea Slănicului. A avut o însemnată bibliotecă, resturi din ea păstrându-se la B.A.R.18 (mss. sl. 443, 444, C.r.v. 43/3, „Evanghelie”, Govora, 1642, „Evanghelie”, Snagov, 1697 etc.), la Arhivele Naționale și la Episcopia Buzăului. Găvanele a fost în trecut un minuscul centru cultural, aici s-au pictat icoane, s-au copiat și împodobit cărți, s-au scris pomelnice etc.
Biserica din ziua de azi e o bijuterie în lemn, la care s-au folosit soluții constructive din Moldova și Ardeal, rezolvări practice care au făcut-o un model răspândit pe o arie vastă – la munte, la deal și la șes. Pictura, în stil bizantin cu influențe răsăritene, este de o mare frumusețe și valoare.
Icoanele de pe tâmplă sunt încadrate de stâlpi din lemn de tisă pictați cu bronz aurit.

 

Peșterile și grotele naturale de la Ruginoasa. Au fost amenajate ca locuințe primitive sau folosite ca locuri de refugiu în Evul Mediu. Nu pot fi datate decât aproximativ, lipsind reperele sigure. Aici sunt: Peștera de la
Culmea Pietrei, între Oală și Vf. Vulturilor, Piatra Îngăurită, în marginea N-NE a satului și Ușa Pietrei. Ultima este un altar primitiv de rugăciune care ar putea fi datat ca provenind din sec. IV d.H. Este cioplită într-un perete, lângă o rocă de intruziune, fiind un bolovan de altă compoziție decât peretele.
Bolovanul pare aruncat în zid cu așa foță încât s-a înfipt în el. Așa ceva se mai vede în Băleanca, la Stâlpii Tainiței.

 

Cele 2 ruine ale Agatonului: Agatonul Vechi sau Dărâmătura și Agatonul Nou sau Bisericuța. Arheologii spun că bisericuța a fost săpată în sec. al XIII-lea. În sec. al XV-lea monahul Agaton a făcut din schit o chinovie, viața de obște neînlăturând total schimnicia, isihasmul, „nevoința în începutul sec. al XVIII-lea dispare. Acesta păstrează podeaua, peretele sudic, o parte din acoperiș, altarul și o chilie alăturată. Altarul are 2
pomelnice săpate în piatră. Primul, în slavonă, este din sec. al XVI-lea, amintind numele lui Neagoe Basarab, al arhiepiscopului de Buzău, Dositei (necunoscut din altă sursă), al calugariței Teodora și al monahului Agaton.
Sub biserică se vede un beci-ascunzătoare, în care încape o persoană; el era mascat de o stâncă. Aici, spune legenda, s-a găsit o comoară, probabil, odoarele așezământului. Conform relatării lui C.D. Aricescu: „Pe la finele domniei lui Bibescu detronat/ Vizitară astă grotă trei boieri de la Focșani. Trei zile după aceea, trecând p-aici doi ciobani,/ Un loc gol găsiră-n piatră, locul unei mari comori,/ Ridica-tă, se-nțelege, de-acei boieri călători”. La 1524 sunt amintite toponimele Vârf și Crucea lui Agaton, unde moșnenii se învecinau cu schiturile. Monahul trecuse de mult în lumea drepților, dacă locurile purtau deja numele lui. Agatonul a fost una din cele 3 mânăstiri înfrățite cărora în 1587 Mihnea Turcitul le-a dat moșia din jur, care „a fost
moșie întreagă și necurățată, ci au curățat-o călugării cu securile, cu foc și cu multă trudă”. Schitul a fost distrus în 1596 și refăcut de ctitori mai modești.

Crucea Spătarului. Se află la 980 m altitudine, o cruce masivă din piatră de Ciuta. Capitelul și brațele sunt deteriorate, are ca motiv decorativ cercul (soarele) precum și o inscripție ilizibilă. În jurul acesteia, pe stânci, sunt ani și inscripții, stânci prăbușite. Legenda spune că un spătar Cristea a scăpat de turci refugiindu-se aici cu familia și avutul. Ca recunostință, a adus cu 12 bivoli crucea. O stâncă are incizat un cap de cerb. Căutătorii de comori invocă o inscripție azi dispărută ce preciza la câți pași de la capul cerbului
se găsea intrarea în cameră – depozit de sub vârf. De la Crucea Spătarului se poate vedea Vârful Penteleul (1772 m).

Vestigiile de pe Piatra Șoimului. Se găsesc trepte în stâncă, care duc la o gheretă care seamănă cu un observator al Văii Ruginoasa. Conține firide, scobituri și lăcașuri de grinzi. Se pare ca a avut un perete din lemn ca și acoperișul. A fost inițial (sec. IV d. H.) un altar audian de rugă spre soare, apoi o chilie de sihastru. Mai jos, se afla „bucătăria”, care are în față o piatră de mormânt cu inscripții și ani. Tavanul este înnegrit de fum. Sub el, spre vest, se află un pat (sau altar) dăltuit în stâncă. Tavanul și intrarea fiind
prăbușite, au dat naștere unor supoziții diferite cu privire la rolul încăperii.

 

Biserica de lemn din Vornici. Inițial, biserica Schitului Vornici, a fost mutată în sat pe la începutul sec. al XIX-lea. La ultima refacere, din anul 1912, i s-a adăugat un pridvor deschis pe stâlpi de stejar sculptați care susțin 3 arcade. Tot de atunci datează și pictura pe tablă. Icoanele pe lemn sunt destul de valoroase. Catapeteasma are icoane pictate de D. Andronescu, din anul 1835, unele plătite de I. Comănoiu. Păstrează, pe lângă icoane aduse de la Vornici, tâmpla și câteva icoane pe lemn de la Fundătura, vechi, sparte și cu vopseaua căzută.